UTILITATEA ŞI IMPLICAŢIILE TEORIEI „REGIMURILOR SULTANISTE” ÎN ANALIZA REGIMULUI

Utilitatea şi implicaţiile teoriei „regimurilor sultaniste „

Utilitatea şi implicaţiile teoriei „regimurilor sultaniste”

în analiza regimului Ceauşescu

Importanţa utilizării unui model teoretic în analiza realităţilor politice.

În cele ce urmează, aş dori să vă prezint un model de analiză a regimului Ceauşescu ce are drept punct de plecare conceptul de „sultanism” elaborat de Juan J. Linz. Înainte de asta, daţi-mi voie însă să aduc câteva precizări asupra implicaţiilor adoptării acestui model de analiză.

În cercetările mele asupra regimului comunist din România, am resimţit la un moment dat nevoia unui cadru de analiză care să poată restitui, nu o imagine imuabilă a puterii politice (această tentaţie a imobilismului fiind, probabil, cea mai frecventă capcană pe care regimurile de tip sovietic o pot întinde cercetătorului), ci dinamica exercitării acesteia. Cu o expresie consacrată de Michael Mann, aveam nevoie de un model teoretic care să permită, pe de-o parte, reconstituirea „reţelelor de putere”, explicită şi implicită, directă şi difuză, iar pe de altă parte, trasarea profilului social al actorilor care intervin în exercitarea actului puterii.

Acesta este contextul în care încerc să dezvolt modelul teoretic al sultanismului, aplicat la funcţionarea regimului Ceauşescu.

Conceptul de „sultanism” – conţinut şi trăsături definitorii:

Linz preia termenul de „sultanism” de la Max Weber, care îl asociase unui subtip al autorităţii tradiţionale, caracterizat ca o formă extremă de patrimonialism. În noul context, acest termen defineşte un tip de regim politic ce nu poate fi subsumat în totalitate, nici totalitarismului, nici autoritarismului, în sensul clasic al celor două concepte. În înţelesul pe care i-l atribuie Linz, sultanismul devine o expresie a degenerării – sau a unei insuficiente dezvoltări – a autorităţii de tip legal-raţional. Sultanismul contemporan, susţine Linz, se caracterizează prin personalizarea excesivă a puterii politice, care se exercită în mod cvasi-discreţionar şi este susţinută de grupuri clientelare. Loialitate acestor grupuri faţă de lider nu are drept bază charima acestuia sau adeziunea la o ideologie, ci „un amestec de teamă de represiune cu distribuirea de recompense materiale”.

Într-un articol din 2000, care analizează din perspectiva sultanistă regimul lui Alexander Lukashenko în Belarus, Stephen M. Eke şi Taras Kurzio rezumă după cum urmează trăsăturile principale ale unui regim sultanist:

În interiorul unui astfel de regim, există un domeniu generic al patrimonialismului extrem, care presupune o legătură directă între Stat şi persoana liderului;
există o fuziune între sfera publică şi cea privată, fuziune care alimentează corupţia şi face ca accesul la resurse să depindă de legăturile personale cu liderul şi cu cercul acestuia de apropiaţi;
lipseşte o ideologie dominantă, loialitatea faţă de lider fiind asigurată de un amestec de teamă de represiune şi cointeresare materială a cercului de acoliţi;
din cauza gradului scăzut de instituţionalizare şi lipsei de interes pentru respectarea legii, liderul are posibilitatea de a interpreta discreţionar cadrul legislativ existent; se constată totuşi „ipocrizia constituţională” practicată în majoritatea acestor regimuri, în sensul menţinerii cadrelor formale ale democraţiei (parlament, constituţie, proces electoral), golite însă de orice conţinut real;
nu există pluralism politic;
nu există predictibilitate în recrutarea elitelor, acestea datorându-şi poziţiile exclusiv relaţiei cu puterea politică;
un regim de tip sultanist nu lasă loc pentru schimbări paşnice, colapsul său intervenind cel mai adesea în urma unei răsturnări violente a liderului.

Linz şi Chehabi aplică modelul astfel circumscris unei game de regimuri politice cum sunt Spania lui Franco, Cuba lui Batista şi Fidel Castro, Haiti, Paraguay, Nicaragua, Philipine în timpul regimului Marcos, Zairul lui Mobutu Sesse-Seko şi Iranul lui Reza Pahlavi, dar şi, după destrămarea URSS, unora dintre regimurile post-sovietice, precum Belarus şi, parţial, Ucraina.

Examinându-i trăsăturile mai sus enunţate, putem deja deduce că teoria sultanismului oferă o bază interesantă de analiză pentru ultimii ani ai regimului comunist român şi, în egală măsură, pentru tipul de tranziţie ce i-a urmat. Completată cu schema analitică propusă de Richard Snyder, această teorie permite lărgirea ariei de comparaţie pentru regimul Ceauşescu, prin includerea lui într-un demers comparativ mult mai larg decât acela al regimurilor de tip sovietic.

Schema lui Snyder introduce un mecanism de relaţionare ce permite reconstituirea dinamicilor puterii în interiorul unui regim sultanist şi, la capătul acestor dinamici, înţelegerea factorilor care pot determina căderea unui astfel de regim, respectiv tipul de tranziţie ce îi urmează.

Snyder stabileşte trei axe relaţionale care permit configurarea, pe de-o parte, a profilului actorilor politici importanţi în interiorul unui regim de tip sultanist, iar pe de altă parte, urmărirea coordonatelor pe care evoluează statul şi societatea supuse unui astfel de regim. În jurul autorităţii radiale a liderului, sunt identificate trei cercuri de relaţionare: raportul puterii personale (al liderului) cu instituţiile Statului, în special cu armata şi instituţiile represive; relaţia aceluiaşi lider cu elitele sociale (cele care îl susţin necondiţionat – hard-liners; cele care constituie eşalonul al doilea al puterii – soft-liners – şi a căror susţinere depinde de gradul de cooptare a lor în exercitarea puterii; respectiv, grupurile de opozanţi, moderaţi sau radicali); şi, în fine, cel de-al treilea cerc, este reprezentat de relaţia actorilor interni cu alţi actori internaţionali, în speţă cu una sau mai multe mari puteri care susţin sau nu regimul de tip sultanist.

Pe aceste coordonate generale, analiza actorilor şi evoluţiilor din interiorul regimului Ceauşescu poate fi dezvoltată pe cel puţin patru piste de cercetare:

– Strategia de legitimare şi importanţa acesteia în structurarea relaţiei putere-societate:

Despre legitimitatea unui regim de tip sovietic se discută, în genere, în termenii relaţiei acestuia cu puterea dominantă (URSS) şi ai adeziunii unei părţi variabile a populaţiei la ideologia dominantă. Se discută ceva mai puţin despre gradul în care un astfel de regim reuşeşte să înglobeze în strategiile sale de legitimare elemente care vin dintr-o tradiţie politică pre-comunistă a societăţilor respective. Pentru înţelegerea strategiei de legitimare a regimului Ceauşescu, cele trei precondiţii sunt în egală măsură importante.

Continuând procesul de distanţare faţă de puterea dominantă, început spre sfârşitul regimului Gheorghiu-Dej, şi încercând să construiască relaţii alternative cu SUA şi statele occidentale, Ceauşescu crează premisele unei autonomizări externe a regimului său. Această autonomizare, observă Snyder, poate avea efecte beneficie asupra stabilităţii interne a regimului, dar şi, pe termen lung, poate constitui premisa unei izolări a acestuia. În consecinţă, reuşita/eşecul procesului de legitimare internă devin o miză importantă în cazul unui regim de tip sultanist care nu beneficiază de un sprijin explicit din exterior.

Strategia de legitimare internă adoptată de Ceauşescu prezintă cel puţin două specificităţi care trebuie analizate. Prima ţine chiar de maniera în care un regim de tip totalitar se „sultanizează”. Cea de-a doua, priveşte înglobarea într-o nouă sinteză ideologică a unor elemente din cultura politică pre-comunistă („tradiţională”).

Procesul prin care imaginea liderului o goleşte treptat de substanţă pe aceea a Partidului-Stat începe cu „scena balconului” din august 1968 şi continuă pe tot parcursul anilor ’70, pentru a ajunge la formele extreme cunoscute din anii ’80. Imaginii liderului i se asociază pe parcurs, în construcţia cultului personalităţii, imaginea – dublată de un rol politic tot mai semnificativ – a soţiei acestuia, precum şi sugestia constituirii unei dinastii la putere, prin asocierea la actul de conducere a altor membrii ai familiei. Aceasta constituie una dintre trăsăturile tipice ale regimurilor de tip sultanist. Specificitatea regimului Ceauşescu constă, din această perspectivă, în maniera în care se operează trecerea de la un regim de tip totalitar la unul sultanist: prin evacuarea treptată (nu însă şi total reuşită, cum se va vedea mai jos) din ecuaţia legitimităţii politice a Partidului-Stat, în beneficiul liderului acestuia şi prin surclasarea ideologiei dominante, marxist-leninistă la origine, de către noua sinteză naţionalist-comunistă.

Mecanismele de exercitare a puterii politice şi implicaţiile acestora în structurarea modelului de Stat :

Acestea sunt importante mai ales pentru că, de gradul în care un regim sultanist reuşeşte să penetreze/controleze ţesutul social şi instituţiile statale, depind atât speranţa sa de viaţă, cât şi eventualele premise ale ieşirii din sultanism, către un regim de tip democratic sau către o nouă formă de autocraţie.

În această fază a analizei, accentul ar trebui să fie pus pe profilul actorilor politici şi sociali, dar şi pe reţelele de relaţionare existente în interiorul regimului.

Modul în care, odată instaurat la conducerea PCR, Ceauşescu iniţiază un proces de înnoire a eşalonului întâi ( hard-liners, după terminologia lui Snyder) are legătură cu strategiile de consolidare a succesiunii într-un regim de tip totalitar dar, în acelaşi timp, reprezintă premisa constituirii unui grup de fideli ai puterii de tip sultanist, a căror susţinere faţă de lider este determinată de mecanismele de atribuire, prin voinţă exclusivă a acestuia, a unor privilegii de natură patrimonială. La acest nivel, relaţionarea liderului cu grupul de fideli se înscrie, şi în cazul regimului Ceauşescu, în cadrele modelului ideal descris de Linz şi Chehabi.

Strategia de fidelizare se dovedesc însă mai puţin eficientă la nivelul al doilea, cel al aşa-numiţilor soft-liners. Aici, cointeresarea elitelor de eşalon al doilea se desfăşoară de maniere diferenţiate, într-o cheie mult inferioară altor regimuri de tip sultanist. Spre exemplu, cooptarea tehnocraţilor prin redistribuirea resurselor statului rămâne, în cazul regimului Ceauşescu, mai degrabă slabă. În consecinţă, fidelitatea reală a acestora faţă de regim nu atinge decât cote modeste. O situaţie interesantă este aceea a cooptării intelectualilor în elaborarea şi difuzarea sintezei ideologice a naţionalismului comunist. Deoarece participarea unor grupuri de intelectuali – sau a unor personalităţi din rândul acestora – la noul discurs de legitimare a puterii politice implică atribuirea către aceştia a unor poziţii privilegiate în câmpurile profesionale respective, cooptarea se dovedeşte, credem, în acest caz, mai reuşită decât în cazul altor categorii socio-profesionale.

Sistemul de rotaţie a cadrelor – care introduce un element de extremă impredictibilitate a modului de recrutare a elitelor – funcţionează ca un element de erodare a fidelităţii faţă de lider. În contrapartidă, se reactivează, în special la grupurile elitei politice care migrează, pe acest fond, din categoria hard-liners în aceea de soft-liners sau chiar de marginali în dizgraţie, conştiinţa concurentă a apartenenţei la partidul comunist şi ideologia marxist-leninistă. Este o primă falie în sistemul de autoapărare al regimului, care va conduce la apariţia unei opoziţii moderate din rândul elitei politice.

O a doua falie intervine în relaţia liderului cu Armata şi Securitatea. Penetrarea Armatei şi fidelizarea acesteia, dincolo de eşalonul întâi de conducere, faţă de persoana lui Nicolae Ceauşescu s-a dovedit, în contextul demantelării regimului, în decembrie 1989, un proces eşuat. Cauzele acestui eşec sunt complexe şi încă insuficient documentate, dar efectul lor – dezangajarea relativ rapidă a armatei române faţă de regimul personal al lui Nicolae Ceauşescu şi rolul său secundar în procesul de tranziţie – constituie o particularitate a sultanismului românesc remarcată deja de cercetători precum Snyder însuşi sau Peter Siany-Davis.

Cazul Securităţii şi al relaţiei acesteia cu Nicolae Ceauşescu este unul mult mai complicat. Securitatea a reprezentat principalul instrument de control, atât al societăţii româneşti per ansamblu, cât şi al elitelor fidele regimului. Cercetătorii sunt cvasi-unanimi în a o considera principalul pilon pe care s-a sprijinit funcţionarea regimului comunist român pe toată durata existenţei sale. Şi totuşi, menţinerea fidelităţii aparatului Securităţii faţă de conducerea partidului şi faţă de liderii acestuia, frânarea tendinţelor de autonomizare a unui grup profesional care dispunea de resurse foarte mari, atât în termenii controlului social, cât şi ai controlului asupra resurselor. nu a reprezentat o misiune uşoară nici înainte de instaurarea regimului Ceauşescu. Regimul Ceauşescu alege totuşi însă să folosească Securitatea – ai cărei membri nu erau nici ei, aşa cum au demonstrat documente recent publicate de către cercetători ai CNSAS în cazul Pacepa, scutiţi de suspiciunile clanului conducător - drept vehicul principal al controlului de tip patrimonial asupra resurselor economice. Poliţia politică devine interfaţa regimului în relaţiile economice cu statele capitaliste şi principalul instrument de deturnare a resurselor economice ale statului în beneficiul clanului conducător şi al grupurilor fidele acestuia. Această nouă dimensiune a rolului Securităţii – devenită pregnantă mai ales în anii deschiderii regimului Ceauşescu către Vest – acţionează doar până la un punct ca factor de fidelizare a aparatului Securităţii faţă de regimul personal al lui Nicolae Ceauşescu. În fapt, atunci când grupul celor care controlează distribuirea resurselor economice ale regimului sultanist se autonomizează suficient de mult pentru ca interesele sale să nu mai coincidă cu cele ale liderului şi ale clanului acestuia, dezangajarea aparatului Securităţii faţă de menţinerea la putere a familiei Ceauşescu devine relativ uşor de obţinut de către acele grupuri din eşaloanele inferioare ale politicului, interesate în înlăturarea acesteia.

Rolul ideologiei în legitimarea şi funcţionarea regimului de tip sultanist

Regimul Ceauşescu prezintă, în grade diferite, şase din cele şapte trăsături identificate de Eke şi Kurzio. Există, totuşi, o excepţie importantă - pe care o semnalează de asemenea Linz şi Chehabi în cazul regimurilor sultaniste formate ca urmare a transformării regimurilor de tip sovietic: în această categorie de sultanisme, ideologia nu este neapărat secundară, chiar dacă conţinutul ei o recomandă ca o „pseudo-ideologie”; ea păstrează un rol important în discursul de legitimare politică al regimului.

Se poate considera, aşadar, că regimul Ceauşescu are la bază o ideologie specifică, cu efecte indirecte asupra modului în care se structurează mecanismele de funcţionare a puterii politice. Simbioza între doctrina marxist-leninistă şi elemente ale naţionalismului românesc pre-comunist, constituită treptat începând din anii '60, îşi păstrează până la sfârşitul regimului Ceauşescu poziţia de argument forte în legitimarea politică. Prezenţa acestei ideologii ca ingredient al puterii structurează într-un fel specific reţelele de actori care intervin în funcţionarea regimului (oferind, spre exemplu, un rol special istoricilor, ca şi categorie profesională). Întrebarea care s-ar putea pune este, însă, următoarea: această particularitate a regimului Ceauşescu reuşeşte să schimbe, de o manieră radicală, modelul de relaţionare în interiorul acestor reţele, între lider şi grupurile clientelare din jurul său, precum şi între grupurile de la diferitele nivele ale exercitării puterii? Altfel spus, introduce ea în ecuaţia de putere noi elemente care ameninţă autoritatea discreţionară a liderului sau care atenuează efectul de personalizare a puterii politice? Răspunsul credem că este unul negativ (vezi, spre exemplu, importanţa relaţiilor de tip clientelar în funcţionarea unor fenomene socio-culturale de tipul „Cenaclului Flacăra” sau al revistei „Săptămâna”).

Ieşirea din comunism (tipul tranziţiei) şi continuitatea modelelor statal, social, economic în societatea postcomunistă

Liniile de analiză deja schiţate oferă posibilitatea de a înţelege modul în care regimul Ceauşescu se prăbuşeşte în decembrie 1989 – ca rezultat al unei combinaţii de factori interi şi externi – şi permit, în egală măsură, degajarea unui model explicativ al tipului de tranziţie ce a urmat acestui moment. Câteva dintre aceste explicaţii au fost deja oferite de analiza comparativă a lui Snyder şi aprofundate de Peter Siany-Davis.

Regimul Ceauşescu este încadrat de cei doi cercetători în categoria regimurilor sultaniste în care relaţia lider-instituţii statale este una slabă, în care funcţionează un model de tip mafiot în distribuirea resurselor economice, o eventuală opoziţie de tip radical este atomizată şi insuficient organizată pentru a genera o mişcare civilă violentă, dar există un potenţial de organizare al opoziţiei moderate (grupuri de soft-liners, eşalonul al doilea al elitei politice) şi, de asemenea, un potenţial de dezangajare a forţelor de tip paramilitar (în acest caz, Securitatea) care susţin dominaţia regimului sultanist asupra unei societăţi căreia nu îi mai poate asigura un nivel minim de satisfacţie.

Dezvoltate corespunzător, aceste dinamici constituie, în fapt, şi punctul de pornire în analiza tipului de tranziţie care urmează căderii regimului Ceauşescu: o tranziţiei cu puternice elemente de continuitate în planul redistribuirii resurselor economice şi de conservare a culturii politice predominante, articulată iniţial în interiorul comunismului naţionalist, perpetuată apoi în prima etapă a post-comunismului românesc. Despre implicaţiile socio-culturale pe care le-a avut în postcomunism hibridizarea ideologică din perioada regimului Ceauşescu, ar fi nevoie totuşi de o discuţie separată.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

Tags: analiza regimului, în analiza, analiza, teoriei, sultaniste”, utilitatea, „regimurilor, regimului, implicaţiile